Case memoriale
In Bucuresti, aproape toate casele memoriale ale scriitorilor dateaza din preajma anului 1930. Martisorul lui Arghezi era gata in 1930 si e, in mare masura, opera Paraschivei, sotia autorului Cuvintelor potrivite. Casa lui Bacovia din apropierea soselei Giurgiului a fost construita in 1933.
Eugen Lucan
Casa Storck @ noaptea muzeelor 2016
Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck a fost deschis 1951 în casa familiei de sculptori și pictori Stork, care în acel an adăpostea atelierele de lucru ale soților Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck.
Pictoriţa Cecilia Cuţescu Storck (1879-1969), soţia sculptorului Frederic Storck (unul din fiii lui Karl Storck), a fost prima femeie profesor într-o academie de arte, de stat, din Europa. A predat pictura şi artele decorative la Şcoala de Belle-Arte din capitală. După planurile ei a fost realizată clădirea care astăzi găzduieşte muzeul.
Muzeul ,,Casa Storck.wmv
Muzeul ,,Casa Storck, Bucureşti, Mai 2012.
Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta
Să trăieşti Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fii fericită!
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea... al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru El.
Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi... ATÂŢIA CÂT MERITĂ.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptura.
Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vină.
Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreapta cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”. Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta:
“Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!
Te îmbrățișează cu drag, tata, când ai împlinit șaptesprezece ani!
A. Vlahuţă